marți, 24 decembrie 2013

Fragmente!


              “Iarna este cu adevărat rece pentru cei ce nu păstrează amintiri.
     
 Fragmente din copilărie : 
         "..și aștept cu nerăbdare să  vină vacanța de iarnă, să las uniforma școlară, cărțile și caietele de teme și îmi doresc să ajung cât mai repede la țară. Nu are importanță că la televizor se prinde doar TVR-ul, oricum nu intenționez să stau prea mult în casă.
Cum ajung la bunici îmbrac puloverul de lână, croșetat de bunica, îmi pun cizmele în picioare și încep să cotrobăi prin curte în speranța că dau de sanie și să trec cât mai repede la principala activitate, datul cu sania cât e ziua de lungă, cât e zăpadă și până mi se udă hainele complet. Iar atunci când mă plictisesc de sanie am de gând să fac cel mai mare om de zăpadă.."
    În prezent.
Tânjesc după simplitatea copilăriei, după libertatea unei zile de iarnă ce presupunea săniuș, după acel zâmbet sincer și entuziasmul ce îți umplea sufletul când simțeai primii fulgi de omăt. Îmi e dor de atmosfera caldă pe care o găseam în casă, aș vrea să mai simt din nou gustul pâinicii făcute de bunica pe sobă și să beau din dulcele vin fiert preparat cu multă scorțișoară.
Pentru că cel mai frumos cadou de Crăciun a fost vacanța de iarnă la țară, bucuria de-a fi cu bunicii, de a împărți dulciurile cu verișoara mea chiar și când singura supărare era stratul prea mic de zăpadă.


vineri, 11 octombrie 2013

Pentru tine Japonezule...respect



Îmi este greu să pot descrie în cuvinte ce simt de câteva zile...,

      Dar o să încerc să vorbesc despre copilăria mea, despre timpul petrecut alături de bunicii mei la Broșteni, undeva prin Olt.
   La puțin timp după ce am dat prima oară cu ochii de lumea asta, am fost "plasat" bunicilor mei, ca să mă exprim așa, pentru că ai mei părinți abia terminaseră liceul și vremurile erau grele pentru a crește un copil fără susținere și din altă parte. La prima vedere acest lucru poate fi considerat ceva rău, nebenefic pentru prunc, un început cu stângul în viață, dar pentru mine timpul petrecut alături de bunici a însemnat totul, ei au fost singurul lucru frumos din copilăria mea, au fost de fapt copilăria mea.
  Brațele neobosite ale lui mamaie și tataie mi-au fost sprijin pentru parcurgerea primilor mei pași și chiar dacă momentul nu a putut fi înregistrat video, așa cum se întâmplă în ziua de azi, el dăinuie mereu în amintirile și sufletul lor, iar pentru mine este de ajuns fiindcă știu că acele brațe mi-au ghidat bine viața.
  Prin ei am învățat ce este modestia, simplitatea, munca onestă și respectul de sine. Nu mi-au "predat" viața, nu m-au intoxicat cu predici despre cum să trăiesc, m-au lăsat să descopăr singur, să mă bucur cu adevărat de copilărie, să fac propriile greșeli cu condiția să învăț unde greșesc. 
În momentele când mă las purtat de instincte și cedez nervilor sau uit să mă controlez, realizez că îmi dezamăgesc bunicii, fiindcă ei și-ar fi dorit să fiu calm și bun, să privesc viața mai calm, să nu vorbesc urât cu cei din jur și să învăț să mai las și de la mine...
   Nu o să pot exprima în cuvinte respectul și iubirea ce port acestor oameni minunați care mi-au adus mereu un zâmbet pe buze și alinare în suflet chiar și atunci când totul părea pierdut și aș vrea să îmi privesc bunicul în ochi, să îi sărut obrajii roșii și să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, dar el nu mai este, a plecat și acum mă îndrumă din cer și cu lacrimi în ochi și un gol imens în suflet, tataie îți urez "La mulți ani", pentru că azi este ziua ta de naștere și chiar dacă nu mai ești lângă mine să ști că nu o sa uit niciodată tot ce ai făcut pentru mine...respect.

duminică, 16 iunie 2013

Părerea mea..



"Văzând atâta nedreptate
Românul cade la idei:
La noi minciuna stă-n palate,
Iar adevărul în bordei." epigramă de Gavril Moisa

* naționalizm n. (d. național). Caracteru de a-ți iubi națiunea ta.


În ultimii ani am tot lucrat cu americani și am reușit să înțeleg puțin din cultura lor și din felul lor de a fi atunci când vine vorba de propria țară. În general aveam o impresie proastă despre ei și îi consideram prea aroganți, dar eram subiectiv și  probabil invidios pentru ceea ce ei au, iar noi nu prea avem și aici nu mă refer la bunurile materiale. Simt că noi românii am pierdut valorile în care credeau odată strămoșii noștri, cei care au murit pentru a apăra libertatea, onoarea și granițele unei țări locuite în prezent de oameni prea absenți față de ce reprezintă România cu adevărat.
Vorbeam mai sus de americani și cel mai mult m-a impresionat modul cum știu ei să respecte drapelul național, imnul de stat, iar mândria că își reprezintă țara în lume spune tot. Noi din păcate am pierdut sentimentul de apartenență, bucuria și mândria de a fi români. 
Ne-am obișnuit să dăm vina pe politicieni atunci când ceva nu merge bine, însă uităm că noi cu mâna nostră îi votăm, dar a devenit ceva specific nouă să fugim de responsabilități și suntem din ce în ce mai puțin conștienți de ce înseamnă să faci parte dintr-un popor și că acțiunea unui singur individ poate conta și influența.
Sincer cred că ar trebui să fim mai implicați, să ne pese de istoria noastră, de exemplu să știm măcar o strofă din imnul național sau văd că tot mai des apar oameni care habar n-au când e ziua națională(trist).
Suntem conștienți de frumusețea plaiurilor natale și cu mare drag mergem spre litoral sau la munte, dar...(și aici o să las pozele să vorbească de la sine).

A început să nu ne mai pese de nimic, atâta vreme cât acel lucru nu are numele nostru pe el, dar e ceva ce omitem, ceva ce toți avem pe buletin, drapelul și cetățenia, lucruri care ne obligă moral să respectăm pământul de sub picioarele noastre, să lăsăm indiferența și egoismul, să punem umărul pentru reconstrucția valorilor naționale, pentru că doar împreună, ca popor se poate mișca ceva spre bine...dacă se mai poate.




luni, 18 februarie 2013

pentru Libertate..


    Nu ştiu cum aş fi fost, ce aş fi gandit şi ce aş fi zis despre cei ce au luptat în teatrele de operaţii Irak si Afganistan, poate îi respectam, poate îi făceam mercenari, poate nu mă interesa, nu ştiu...
   Cert este că după ce am petrecut 6 luni din viaţă în deşertul din  sudul Afganistanului am înţeles cu adevărat cum stau lucrurile, ce înseamnă de fapt a fi acolo, pe un teren străin, departe de casă, de familie, de absolut tot ce îmi era cunoscut la un moment dat, am înţeles că acolo îţi rişti viaţa pentru libertate, pentru libertatea de a fi tu însuţi, de a învăţa, de a călătorii, de a iubii pe cine vrei, libertatea de a spune ce gândeşti ş.a.m.d.
   Scriu aceste rânduri din indignare faţă de cuvintele uşoare pe care le aruncă "spectatorii" din afară, care nu au habar ce înseamnă să fi acolo, cei care acuză militarii că sunt mercenari, că fac crime oribile pentru bani, că nu gândesc şi că nu le pasă. Eu declar că le pasă şi că nu e uşor pentru nimeni acolo, fiindcă nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce este acolo, oricât de tare te-ai crede.
Militarii sunt în definitiv, înainte de toate, oameni şi am fost părtaş la multe acte benevole de ajutorare a celor nepăstuiţi, pe care unii ne acuză că îi ucidem fără milă.
 Nu îmi pot scoate din cap o povestioară a unui coleg, care pus în postura nefericită de pleca în Afghanistan trebuia să-şi pregătească familia sufleteşte pentru această veste, iar fetiţa lui de 6 ani, din prea multă dragoste faţă de tatăl ei, s-a pus în faţa uşii de la ieşire dornică să îl oprească şi a zis că îi dă toţi banii ei din puşculiţă numai să nu plece el acolo, departe.
Aşa că gândiţi-vă mai bine înainte de a face comentarii inutile şi răutacioase.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Ciorba umană...

             ''Omul este suma acţtiunilor sale, a ceea ce a făcut, a ceea ce putea face. Nimic altceva.'' Gandhi

     Mediul în care creştem, adică familia şi şcoala, devine în mare măsură responsabil pentru ceea ce devenim ca adulţi, suntem în unele cazuri victime colaterale ale nepăsării, sărăciei, inculturii etc. Primul pas spre stoparea influenţei negative este să depistăm această problemă, să devenim conştienţi de ceea ce este în jurul nostru, iar apoi să încercăm să ne depăşim condiţia, chiar dacă suntem prinşi într-o luptă crâncenă cu prejudecăţiile unei societăţi limitate, care demostrează că poate percepe doar ambalajul individului, cauză a mass-mediei, a promovarii unor modele greşite, superficiale, bazate doar pe vestimentaţie, marca maşinii şi cât de nou şi performant este telefonul personal ş.a.m.d. Cei care promovează astfel de lucruri cunosc individul căruia îi adresează ''produsele'' , nesiguranţa de sine a acestuia, lucru ce îl face uşor influenţabil, numai bun de modelat spre interesul altora.

Mi-am propus să nu mai judec pe nimeni, să nu mai dau verdicte subiective, cel puţin până nu reuşesc să-l cunosc pe cel avizat criticilor, e un fel de joc , eu cu mine făcând mai întâi o autocritica, care ar avea scopul să găsească şi să îndrepte ceea ce îmi poate influenţa negativ gândirea vis-a-vis de ceilalţi. În definitiv cred sincer că ne putem schimba în mai bine, asta dacă îţi doreşti cu adevărat, dacă ai rabdare şi multa voinţă, dar din păcate nu putem toţi să ne metamorfozăm, să dobândim o judecată sănătoasă care să aducă după sine un discenământ corect, aşa că nu ne rămane decât să îi evitam pe cei ''orbi'' şi să ne croim propriul drum prin ciorba umană ce ne înconjoară, fiindcă ''omul este singurul animal care se poate rata''. ( Nae Ionescu)

joi, 17 ianuarie 2013

Educaţia

     Rătăcind printre oameni constat stupefiat că direcţia către care ne îndreptăm nu îmi dă prea multe motive de optimism.

    Spun asta fiind subiectiv şi poate solitar în gândire sau cel puţin în faptele ce doresc să mă reprezinte. Ştiu că-s mulţi cei care îmi împărtaşesc gândurile, dar poate prea obosiţi sau ocupaţi să mai schimbe ceva în legătură cu cei din jurul lor. Sunt mulţi cei care devin absenţi, care încep să se complacă în mediocritate şi se lasă purtaţi de val, piezându-se cu tot cu speranţa ce uneori trezea simţul responsabilităţii pentru tot ce îi înconjura. 
    Nu mai părem capabili să tragem de urechi pe cineva care aruncă gunoaie pe jos, mucuri de ţigară sau la plimbarea prin parc azvârlă cu pet-ul de plastic spre lebăda de pe lac, asta şi pentru că am risca să ne răcim gura degeaba încercând să trezim conştiinţa din cineva care nu posedă aşa ceva, sau să ne pomenim într-o altercaţie fizică cu cimpanzeii cu buletin care aşa ştiu să răspundă la mustrări, deci încercând raţiunea cu o minte prea odihnită care nu gândeşte, simţi că devii inutil insitând şi te laşi păgubaşi, pleci capul dezamăgit şi mergi mai departe...
          Mai departe către ce? Unde duce drumul ăsta?
Poate sunt ipocrit şi rupt de realitate, dar părerea mea este că lipsa celor ''şapte ani de acasă'', lipsa educaţiei primare corespunzătoare afectează foarte mult indivizii în formare, iar în lipsa unor modele pozitive ei absorb exact ce nu trebuie.

''Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.''  Nelson Mandela

luni, 1 octombrie 2012

Aruncătorul de piatră

   Românul, un paradox, dar care tinde către o prăpastie prea abruptă pentru voinţa sa din ce în ce mai greu de observat. Din vremuri dacice am fost prea ocupaţi să comentam la adresa altora, să ne uităm la capra vecinului cum moare, să ne intereseze bârfele, să criticăm şi să căutam să lovim pe celălalt când este la pământ. Zi de zi suntem martorii unor scene hilare ale unor conaţionali care ştiu doar să se plângă că nu le dă guvernul zăpada de pe casă, că nu le scot miniștrii apa din curte, că nu le bagă bani în buzunare(în timp ce ei stau in faţa televizorului urmărind emisiunea de mare cultură Acces direct) sau mai nou este vina altora că liceenii, copii atât de răsfățați din ziua de azi, nu mai învață și au pregătire din ce în ce mai slabă. Dar suntem obişnuiţi sa dăm vina pe alţii pentru incompetenţa noastră şi nu suntem capabili sa ne asumăm responsabilitatea pentru eşecuri. Atâta vreme cât refuzăm să ne evaluăm obiectiv ceea ce suntem şi încotro ne îndreptăm o să întâlnim din ce în mai des burtoşi transpiraţi, râgâind a bere si analfabeţi, femei casnice asuprite și frustrate că le-a trecut tinereţea, nostalgice după vremuri de mult apuse, plictisite de viaţă şi pentru care singurul interes palpabil este bârfa de la scara blocului, deci la ce rost să mă mai mir că ai lor copii sunt în marea majoritate piţipoancele de mâine, violatorii de babe de la ora 17 sau drogaţii de la colţurile blocurilor..aşadar trageți voi concluziile.Punct